Despre noi

Cine suntem? Ce vrem?

Societatea de Studii Istorice din România (SSIR) este o organizaţie non-profit şi neafiliată politic sau instituţional, care grupează istorici români sau interesaţi de problematica istoriografică românească. Ceea ce-i uneşte în principal pe membrii săi este apartenenţa la o cultură politică liberală, în sensul aici nu numai de refuz al ethosului politic totalitar, de la tentaţia autoritară pînă la atracţia pentru colectivism sau izolaţionism, cît mai ales de încrederea în virtuţile dezbaterii libere, comunicării profesionale, criticii neîngrădite, deschiderii faţă de societate şi alte discipline ale cunoaşterii.

SSIR s-a născut în primăvara anului 2001, la Iaşi, iniţial, ca un cerc de studii istoriografice. Motivaţiile transformării sale într-o organizaţie  profesională şi de cooperare academică în orizontul istoriografiei trebuie căutate fireşte în contextul intelectual şi instituţional de la sfîrşitul anilor nouăzeci şi începutul noului mileniu, atunci cînd efectul de ruptură, indus de revolta din decembrie 1989 şi mai cu seamă de mişcările anti-totalitare de la începutul anilor nouăzeci, începea să se epuizeze. Versiunea nouă a partidului-stat, tocmai se pregătea să controleze din nou societatea, iar, în plan academic, comunitatea academică românească se afla deja în plină restauraţie, atît în ce priveşte conţinutul mesajelor sale intelectuale (agresiv-dogmatice!), cît mai ales în legătură cu revenirea vechilor naţional-comunişti în structurile administrative academice.

Pe teritoriul istoriografiei, aceste noi tendinţe se manifestau atît prin impunerea unei agende profesionale anacronice, cît şi prin „clientelizarea” instituţiilor şi vieţii academice. Astfel, autoritatea profesională continua să fie legată mai ales de vîrstă, poziţie instituţională, integrarea într-un sistem clientelar etc. şi mai puţin de competenţa mereu dispusă la a fi pusă în dubiu. Faptul a dus rapid, în primul rînd, la o trivializare a cercetării istorice, la dominaţia unui model de cercetător neprofesional, iar , în al doilea rînd, la o criză evidentă a dezbaterii intelectuale în orizontul istoriografiei, la o fractură tot mai evidentă în raport cu lumea academică internaţională, şi, inevitabil, la declinul profesiunii de istoric în viaţa publică. 

De asemenea, în discuţie era vorba de renegocierea poziţiei profesiunii de istoric în viaţa publică. Se ştie că, prin tradiţie, istoricii sunt printre cele mai disponibile categorii intelectuale atunci cînd este vorba de a-şi configura demersul profesional în registru instrumental, îndeosebi, ca discurs public. În plus, experienţa ultimelor decenii ne arată că cercetarea trecutului are pe lîngă o miză academică în mod egal o importanţă morală şi politică de prim ordin. Cu toate acestea, în ultimii ani, corpul istoriografic din România pare a fi tot mai reticent (sau incapabil!) de a răspunde mesajelor cu implicaţii civico-morale din partea societăţii, fapt vizibil mai ales ca un deficit de reprezentare mediatică.

De altfel, de o bună perioadă de timp, pe măsură ce istoriografia profesională şi-a pierdut din autoritate, vedem că peisajul disputelor legate de trecut este ocupat, tenace şi tot mai agresiv, de categorii noi de actori, dispuşi să medieze reprezentarea trecutului istoric: diletanţi de toate tipurile, activişti şi politicieni în căutare de legitimitate, jurnalişti etc. În acelaşi timp, chiar dacă refuză să fie mediatori, să participe la „liturghia mediatică”, istoricii nu refuză „liturghia populistă”, celebrarea statului-naţiune, o tentaţie pe care Vlad Georgescu o numea altădată istoria de parastas. Toate acestea lasă impresia că istoricii români preferă mai curînd postura de evocatori, un soi de versiune nouă a bufonului regal, buni la evenimente memoriale şi întruniri festiviste (parastase) decît aceea de purtători de opinie. Prima oferă o notorietate facilă şi confortul unei autorităţi profesionale configurate ca parte a gîndirii magice, a doua presupune discuţie în contradictoriu, problematizare, căutare şi angajament moral public.

În raport cu toate acestea, Societatea de Studii Istorice din România îşi propune următoarele obiective principale:

a. să cultive dezbaterea profesională şi publică în jurul problematicii legate de cercetarea trecutului istoric în România;

b. să promoveze autonomia şi solidaritatea profesională a cercetătorilor în domeniul istoriografiei;

c. să devină un spaţiu de sociabilitate şi comunicare profesională activă, precum şi să cultive forme de consacrare în domeniul istoriografiei bazate pe libera competiţie a ideilor şi valorilor;

d. să contribuie la de-ghetoizarea istoriografiei româneşti în raport cu alte cîmpuri epistemice;

e. să susţină valorile liberale şi democratice, precum şi efortul de reflecţie asupra condiţiei  istoricului-cetăţean;

f. să combată atitudinea ambiantă puţin favorabilă inovaţiei istoriografice, dar mai ales extrem de reticentă faţă de teoria şi speculaţia în istoriografie.

Conceput ca un spaţiu de întîlnire, acest site va găzdui, în mod natural, mai întîi date şi imagini privind activitatea SSIR. În acelaşi timp, oaspeţii săi vor putea găsi aici informaţii cu privire la studiile istorice în general, link-uri specializate şi un spaţiu de dezbatere şi informare liberă cu privire la studiile istorice şi problematica cercetării trecutului în România de astăzi.

                                                                                                                 Iunie 2006

Romanian